Acolo unde se avântă cei curajoși, acolo unde vântul este un tenor excelent printre vâile adâncite de munții încrețiți de mii și mii de ani, acolo unde apele dorm liniștite sub greutatea gheții până la primăvară și acolo unde gazdele tale sunt câteva capre negre trezite în miez de iarnă, în căutarea hranei, mânate de instinctul de supraviețuire într-un mediu ostil, sălbatic și dumnezeiesc. Legenda spune că cinci drumeți, înhămați cu echipament consistent de munte pentru iarnă, du determinare și antrenament, au pornit în cucerirea uriașului din Parâng într-o zi splendidă de sâmbătă, 21 ianuarie, chiar de ziua unuia dintre ei. Le-a reușit? De ce încântări au avut parte de traseu? Ce gazde au avut? Care a fost traseul lor și care a fost dificultatea apărută? Despre toate acestea vom discuta în rândurile ce urmează- niște rânduri ca de gheață, reci, frumoase, încă ninse de caciula din care mai cad câțiva fulgi de zăpadă răzleți, proaspăt topiți de căldura camerei de unde această povestire se naște. Informații despre traseu: Cabana Groapa Seacă (1200 m)- Refugiul Agățat (1690 m)- vf. Parângul Mare(2519 m)- pe punct roșu, iarna Lungime: 25 km (dus-întors) Timp: 9-10 ore (cu tot cu pauze) Dificultate: dificil Apă pe traseu: Da
Sample Text
Chiar dacă această drumeție a început propriu zis la ora 09 a.m, pregătirea ei a început cu o seară înainte, când rucascul, vestimentația și toate elementele necesare începerii unei drumeții au fost asigurate. Grupul nostru a constat din trei persoane din Rm. Vâlcea și două din Pitești. Plecarea pentru Vâșcea a fost la 05, iar pentru Pitești la 04- niște ore foarte ,,crunte", dar cel mai greu e să te dai jos din pat, apoi totul vine de la sine:)). După întâlnirea ,,oficială" cu toții în Rm. Vâlcea am pornit cu două mașini spre Cabana Groapa Seacă (1200 m), pe ruta Rm. Vâlcea- Brezoi- Voineasa- Vidra- Obârșia Lotrului și cabana ca punct de plecare pe traseu.
Drumeții s-au cunoscut între ei și am început cu toții drumeția la care visam cu toții de ceva timp, cel puțin autorul o avea de mult în minte- calea Parângului Mare- o cale grea, dar tot ce e greu merită încercat. Prima parte a traseului este frumoasă pentru că faci trecerea de la asfalt și obișnuințele de zi cu zi în ceea ce privește zgomote, clădiri, haos în trafic și alte treburi-belele cu care ne confruntăm cu toții on a daily basis, la poteca liniștită și înzăpezită, fără mașini, doar cu conifere și miliarde de fulgi de zăpadă ce cad nestingherite din cer. Partea frumoasă este că drumul forestier este foarte lung, se merge destul de mult în linie dreaptă pe jos până unde altitutinea începe să crească, ceea ce te pregătește de provocările la care nu te gândeai de acasă ori din mașină, în timp ce ascultai un Modern Talking -Brother Louie sau un Three Days Grace- The Mountain, închei paranteza.
Refugiul Agățat este agățat la propriu pentru că este construit cumva pe o stîncă, iar accesul în el se face pe o scară abruptă de lemn.
Pe la orele amiezii, cei cinci drumeți au mâncat, au poposit la Refugiul Agățat, care a fost locuit de cineva în permanență până nu de mult timp, au făcut multe poze, apoi au pornit în a doua parte a traseului, mult mai mică ca și distanță, dar mult mai solicitantă pentru că zăpada era înghețată și vântul sufla foarte tare.
Au urmat niște porțiuni foarte frumoase din traseu, cu multe conifere înzăpezite, poteci înghețate, zăpadă în care te afundai până la brâu și iesirea în Căldarea Roșiile, la 2000 m.
Urcare pe muchia de lângă Căldarea Roșiile. Vara, acolo există câteva lacuri glaciare, foarte greu observabile iarna din cauza gheții și a zăpezii- Lacurile Roșiile, Lung, Zănoaga Stânei și Mândra.
Au venit din vale și au traversat muchia prin fața noastră, îndreptându-se spre Căldarea Gemănarea (Seaca Parângului). Am numărat vreo 12 în raza vizuală.
În acel moment noi urcam pe muchia Pontul Roșu. Traseul clasic e pe jos, dar am decis să urcăm pe muchie fiindcă părea mai abordabil.
"Fii una cu liniștea din jurul tău, fii una cu zăpada curată și imaculată, fii una cu înghețul pe care calci, fii una cu vântul care mătură tot în cale, fii printre tot și printre toate!" Pui de dac
-E greu? Mai puteți, nu? -Da, da, evident! - Scuzați, scuzați. Îmi plac întrebările retorice. Mai sparg liniștea... - Observ,lasă că e bine. Plângerile le faci la Parchet, nu pe munte. Ce? Tu te plângi? - Nuu...cum să mă plâng?! - Așa..că te băgam cu nasul în zăpadă:)) - Chill, chill.. E greu, dificil, epuizant la un moment dat, dar toată lumea se bucură, admiră și susține că ar mai veni a doua oară în ciuda dificultăților tehnice existente și ale blocajelor mentale care cu siguranță intervin la fiecare și pe care tot fiecare le rezolvă. Cum se poate? Nu știu- eu prefer să o numesc pasiune, dorință de a fi în vârf la propriu și la figurat și datoria fiecăruia față de el însuși de a se putea privi în oglindă cu admirație când ajunge acasă. Dar cum te uiți la tine în oglindă când ai buzele crăpate, când fața ți-e roșie de vântul care ți-a lăsat șiroaie de apă înghețată pe obraji, iar picioarele îți sunt ca niște grisine pe care vrei doar să le așezi în siguranță înapoi în pugă (în pat)? Simplu... Gândește-te că o grisină ținută pe veci în pungă se întărește și e inutilă, gândește-te că fața ta fără a vedea și simți extremele este ca un tablou pe care toți îl admiră, dar nu îl simt, buzele tale dacă nu au fost vreodată roșii, crăpate sau paralizate de frig, înseamnă că nu au simțit cu adevărat gustul unui vin fiert sau al unui ceai cald și nu au fost înviate de altele mai calde, iar obrajii tăi dacă nu au fost vreodată înghețați, înseamnă că nu te-ai bucurat cu adevărat de perna pe care pui capul seara înainte să dormi. Paradoxal, aceste extreme sănătoase pe care ni le oferim corpului din când în când au rolul de a ne readuce aminte cât suntem de puternici cu adevărat, pentru că puterea omnului rezultă din slăbiciunea lui în mediul social, în schimb, în mediul sălbatic rezultă din lucrurile pe care le ține ascunse în el și le dă drumul treptat, dar sigur și cu încredere.
Al cincilea e fotograful care are multe credite pentru majoritatea pozelor din acest traseu, inclusiv cele cu caprele negre. Mulțimim, Alin!
Muchia a reprezentat adevărata provocare inițial. Vântul de pe vârf îți permitea să îți scoți mâna din mănușă pentru a face o poză pentru maxim 10 secunde. Țesutul uman nu are încă un design așa avansat să reziste mai mult:)).
Odată ce am terminat cu pozele din vârf și ne-am reîncălzit cu încălzitoarele băgate în mănuși, am coborât imediat de pe creastă, din zona cu vânt, spre muchie, adică pe același traseu pe care am venit. Apusul l-am prins undeva aproape de Refugiul Agățat, iar bezna totală a venit pe ultima parte a traseului, cea mai ușoară, dar și cea mai lungă, adică pe drumul forestier interminabil și frumos.
Nu ratați acest traseu! Dacă vi se pare prea dificil iarna, recomandarea mea este să-l faceți vara. Este mai sigur. Cărări line și ...Namaste!Peace to you!
created with
